Disneyland Paris– un vis în culori

Înainte să citeşti acest post, te avertizez că s-ar putea să fie cam „de fete” pe alocuri. Nu neapărat pentru că destinaţia de azi ar fi ea în sine pt copii sau fetiţe (dimpotrivă, ride-ul de 1minut şi ceva din Space Mountain a fost una din cele mai înspăimântătoare experienţe din 22 de ani de viaţă – şi dacă aş fi avut timp şi de Casa Bântuită, cu siguranţă s-ar fi găsit şi ea prin topul ăsta) ci pur şi simplu mie personal mi-a dat ocazia să mă întorc cu vreo 10-15 ani în urmă, când eram o copilă zgubilitică şi mă uitam ore-n şir la casete video cu clasicele filme Disney!

Am fost la Disneyland acum 2 ani, la sfârşitul lui septembrie. Mi-am alocat o zi întreagă din sejurul de 3 în Paris şi n-am regretat nicio secundă (poate şi pentru că mai fusesem o dată la Paris&Versailles, aşa că nu am simţit că pierd nimic – altfel nu recomand, pentru că nici Parisul nu se vede în 2 zile, nici pentru Disneyland nu sunt suficiente doar câteva ore). M-a costat 45 de euro şi drumul cu metroul, respectiv TGV de la un moment dat, când ieşi din suburbiile Parisului. Oricum, experienţa în sine, a fost, ca să parafrazez o reclamă simpatică, „de nepreţuit”!

Am ajuns acolo pe la vreo 10 şi lumea deja se strânsese de mult. Nu mai ţin minte exact la ce oră se deschide parcul, dar data viitoare o să am grijă ca răsăritul să mă găsească la porţi, ca să evit câteva ore bune de aşteptare. Am avut totuşi prezenţa de spirit să merg întâi la atracţiile principale – Space Mountain, Space Mission şi Indiana Jones – cele mai „ameţitoare”, după părerea mea. La Space Mountain am aşteptat 1 oră şi ceva, iar la Indiana Jones, unde AM STAT CU OCHII DESCHIŞI TOT TIMPUL, încă vreo oră. Oricum, după ora prânzului, timpul de aşteptare se dublase sau chiar se triplase la unele.

O chestie inteligentă, introdusă de vreo câţiva ani, de care neapărat trebuie să vă folosiţi, un sistem de rezervare a locurilor. Funcţionează în felul următor: te duci la un obiectiv şi vezi că timpul de aşteptare e 1 oră şi ceva, dar la Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită nu e coadă (şi chiar nu e!!! Deşi merită să intri, indiferent de vârstă sau sex, măcar să vezi cartea de la începutul desenului animat cum spune „Once upon a time...”, sau vitraliile pictate cu scene din poveste, sau armurile adormite care SFORĂIE pentru un plus de autenticitate - ), te duci la o coadă specială, unde un aparat îţi citeşte biletul de intrare şi îţi dă un altul, cu o oră trecută pe el. La ora aia te întorci şi intri direct, fără să mai aştepţi la coadă. Între timp, te duci şi vizitezi ce mai vrei, te dai în ce-ţi pofteşte inima şi faci o groază de poze!

Recomand, cu cea mai mare căldură următoarele:

·         Parada personajelor din poveste – durează vreo jumătate de oră şi în timpul ăsta orice altă activitate din parc încetează. Toată lumea vine să vadă zecile de care alegorice cu prinţi şi prinţese, Donald & co, animalele simpatice, jucăriile din Toy Story şi – un lucru care mie mi s-a părut adorabil – procesiunea personajelor negative, de la mama vitregă la Ursula sau leul Scar din Lion King, la care nu puţini copii nu s-au sfiit să se încrunte, sau să zică „Boooooo!” şi, trebuie să recunosc, m-am alăturat şi eu lor. When in Rome... J

·         Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită – pentru toate motivele enumerate mai sus, plus că este emblema parcului şi a oricărui desen animat Disney

·         Space Mountain şi toate celelalte roller-coastere, atât din Disneyland-ul propriu zis, cât şi din parcul adiacent, aşa zisele „platouri de filmare şi cascadorii”, pentru că, la urma urmei, şi Disneyland este un parc de distracţii. Ca niciun altul, dar totuşi...

·         Magazinele de suveniruri şi dulciuri – au cele mai ingenioase lucruri şi vrei, nu vrei, te determină să laşi vreo câteva zeci de euro pe la ei

·         A small world after all – un spectacol de păpuşi mecanice amplasat pe un râuleţ artificial pe care  te plimbi cu o barcă teleghidată. Ideea în sine este frumoasă –păpuşile întruchipează copii din toate colţurile lumii, îmbrăcaţi în costume naţionale, cântând melodii autohtone, într-un decor care înglobează cele mai cunoscute clădiri din zona respectivă, pentru ca, în ultima cameră, toate păpuşile să-şi dea mâna într-o horă a frăţiei, lăsând în urmă originile şi diferenţele. Pare pueril, dar detaliile sunt absolut uluitoare, iar melodia de fundal molipsitoare – după jumătate de oră după ce ieşisem de-acolo încă mai îngânam fericită „It”s a small world after all...”

·         Să inspectaţi cu atenţie harta pe care o primiţi la intrare şi o să observaţi că parcul este împărţit pe zone – Space, Fairy Land, Adventure Land, Crazy World şi alte nebunii. Şi să nu credeţi că e doar din motive logistice, nu. Chiar se ţine cont de asta până în cel mai mic detaliu, de la muzica pe care o auzi în difuzoare, la atracţiile principale, costumaţia personalului şi chiar plantele decorative (la Adventure Land mă plimbam printre bambuşi şi ascultam marşul elefanţilor din Cartea Junglei, în vreme ce în „spaţiu” singura vegetaţie erau nişte buxuşi tăiaţi în forme bizare, tot decorul era mecanic, iar muzica de ambianţă star trek-like!)

Aş continua lista la nesfârşit, dar prefer să vă las să le descoperiţi singuri într-o excursie viitoare.

P.S. Menţionez că, atât eu, cât şi prietenul meu, aveam 20 de ani când am făcut vizita asta pe tărâmul poveştilor şi nu m-am simţit nicio secundă ridicolă sau bătrână printre zecile şi sutele de copii de-o şchioapă care alergau pe lângă noi –nici când m-am pierdut în labirintul lui Alice din Ţara Minunilor, nici când am probat costume de prinţesă sau bentiţe cu urechi de Minnie Mouse, nici când mi-au dat lacrimile în timpul paradei personajelor fermecate şi nici când mi-am văzut faţa congestionată de teamă după ce m-am dat jos din roller coaster-ele alea care m-au dat peste cap de vreo 20 de mii de ori.

Ce ai vrea să vezi cel mai mult, sau cu cine ţi-ar plăcea să te întâlneşti la Disneyland? (sau dacă ai fost deja acolo, ce îţi aminteşti încă cu plăcere?)